Noiembrie îndoliat

ADRIAN PAUNESCU 

Colindul Poetului 

 Să-i fie veacul liber şi întreg
Plin de sudoarea lumii truditoare
A celor ce-l păzesc şi-l înţeleg,
Atîta cît de soarta lui îi doare.

Miner cinstit al nopţilor tîrzii,
Coleg de străluciri cu Universul,
Burduf de suferinţi şi bucurii,
Aşa să-i fie toată viaţa versul.

Să nu dea adevărul la tocmeli
Chiar dacă el ca om ar fi să cadă,
Răpus de propriile lui greşeli
Sau de vreo ipocrită mascaradă.

Purificîndu-şi sufletu-n furtuni
Să nu se lase vîntului ce bate,
Dator mereu acelor mulţi şi buni
Să aibă loc de-a pururi în cetate.

Oricum, el va trăi mai multe vieţi
De va simţi încetul cu încetul
Ce trebuie să facă-un cîntăreţ
Pentru a fi, prin voia lor, Poetul.

Să creadă-n oameni şi-n dreptatea lor
Agent, din veac, al plebei suferinde
Ajuns nemuritor ca muritor
Şi ca depozit tandru de colinde.

Să merite să tragă-n el un tun
Cu salvele obştescului oprobiu
De n-a-nţeles ce substantiv comun
Cîştigă dreptul sfînt de nume propriu.

Să-i fie versul liber şi întreg
Că-i elegie, fabulă sau odă,
Căci pentru toţi acei ce-l înţeleg
Prezenţa lui nu este incomodă.

Poemul lui, extract de zori de zi
Şi început crepuscular de soare,
Să poarte suferinţi şi bucurii
Sudoarea sfîntă a lumii truditoare.

Şi, dacă zilnic întîlnind infern,
Va şti să-l pună la-ncălzit cazane,
El va muri, spre-a deveni etern
Şi cîntec al condiţiei umane.

 

Vol. "Locuri Comune"
Editura Albatros

Sunete , linii si culori in cuvinte

Umanizare

Castelul tau de ghiata l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,
Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.

Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,
mi-ai aparut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!

Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si - larg si inmiit -
Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate...

Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,
In ceasul cind penumbra la orizont descreste
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.

Ion Barbu