Tehnici ale alcătuirii discursului în modernitate

Dragoş Vişan( agonia.ro )


Rolul central, de-a fi mediatorul unui grup de elevi, obligă la verificarea fatică dacă se realizează constant feed-backul, exact după exemplul unui specialist în psihanaliză. În acest sens, Jacques Lacan compară rolul psihanalistului cu cel al învăţătorului: “Ni se pare că sarcina de a degaja din noţiuni care se tocesc prin uzaj de rutină sensul pe care ele îl pot regăsi atât printr-o reîntoarcere la propia lor istorie cât şi printr-o reflecţie asupra fundamentelor subiective este dintre cele mai urgente. Aceasta este, fără îndoială, funcţia învăţătorului, funcţie de care depind toate celelalte şi în care se vădeşte cel mai bine preţul experienţei. Dacă este neglijată, se obliterează sensul unei acţiuni ale cărei efecte sunt determinate doar de sens, iar regulile tehnice, dacă sunt reduse la simple reţete, răpesc experienţei orice valoare de cunoaştere şi chiar orice criteriu al realităţii” [7]. Şi la difuzarea de ştiri la radio, în presa scrisă ori la buletinele informative televizate se observă rolul de intermediar către publicul receptor, îndeplinit de spicherul sau ziaristul care, prin dialog cu personalităţile intervievate, arată că au virtuţi remarcabile de psihilogi (v. Discursul ştirilor de John Hartley).
Reacţiile ascultătorilor unui discurs pot fi anticipate. Ele sunt de fapt efectele cognitiv-afective posibile, luate de cuvintele rostite în universul imaginaţiei şi procesării în minte a informaţiilor. Vorbitorul se face mai bine înţeles în măsura în care va avea capacitatea să intuiască reacţia firească a publicului său. Arta discursivă se armonizează impecabil doar atunci când există şi o supleţe a fiecărui mesaj transmis. Unii ţin prelegeri plictisitoare, trase la indigo. Cunoaşterea psihologiei ascultătorilor este o cerinţă obligatorie. Mesajul încărcat de alte intenţii locutorii decât cele recomandate nu mai poate fi receptat într-un chip adecvat, ci se fragmentează până să-şi atingă ţinta. Dimpotrivă, atunci când se încearcă convingerea fără a fi prea insistent faţă de participanţii la discuţie, cu atât mai mult ideile vor exercita o putere mai mare. Sensurile captate într-un discurs la modul euristic reuşesc să spargă, să depăşească vechile şabloane cognitive, prejudecăţile. Latenţele limbajului artistic dar şi ale celui obişnuit trebuie activate pe rând, pentru ca expunerea prin descoperire a ideilor să nu fie fastidioasă.
După cum consideră antropologul Gilbert Durand, gândirea umană, fiind alcătuită din mii de constructe imaginare, ori din proiecţiile sensibile asupra obiectelor din realitate, ar fi asaltată de trei categorii de semne: concrete, alegorice şi simbolice.
Nu la toţi mintea este programată să capteze stimuli, iar la mai puţini indivizi ea are capacitatea să-şi formeze noţiuni despre orice informaţie, sau despre un obiect al lumii înconjurătoare. În momentul în care un individ încearcă să-l cunoască pe cel de lângă el, să se integreze într-un grup, el va fi nevoit să accepte, pe lângă reprezentări psihice concrete şi unele intuiţii asupra însuşirilor particulare, identitare, care zăceau poate ascunse de (în) persoanele străine lui până atunci. Lăsând la o parte aceste ambiguizări, aproximări cognitiv-emoţionale ale noului mesaj transmis din partea unui grup ori a unui individ abia cunoscut, ar fi de preferat ca dezvăluirea adevărului să nu se producă brusc, ci treptat, ca o iniţiere. Impactul cu un mediu şi-un grup necunoscute – de exemplu pentru un elev venit din altă ţară, ori pentru un altul cu dizabilităţi, din centrele şcolare pentru educaţie incluzivă – îşi conţine mult timp caracterul tainic, parţial insondabil pentru imaginaţia acestuia. Profesorul îl ajută mult să-şi ordoneze logic, sintagmatic toate unităţile de enunţ în limba română; dar şi să-şi păstreze originalitatea, prin polivalenţa gândirii, lexicului, necesare pentru a genera alte simbolizări cognitiv-afective, chiar colegilor care-i pot recepta şi valoriza competenţele sale la noul tip, mai diversificat, de învăţare.
În conştiinţa fiecărui nou membru al unui grup de elevi se derulează, de la primele întrevederi şi împrieteniri cu membrii mai vechi ai acestui colectiv, secvenţele păstrate mai mult inconştient în memoria lor. Orice diriginte îi cunoaşte foarte bine pe elevii săi, însă în ipostazele mai puţin relevante decât cele din momentul înregistrării oculare şi auditive de către noul lor coleg. Exact invers căutării unor idei-ancoră pentru predarea unor noi cunoştinţe. Orice profesor, mai ales cel de limbă şi literatură, trebuie să ştie faptul că şi vârsta diferită, şi evoluţia intelectuală îl pune mereu în faţa unui alt auditoriu. Tehnicile discursive trebuie să avanseze, într-un mod aproape insesizabil, dar foarte pragmatic, pentru a se înregistra salturi calitative la învăţătură, în însuşirea competenţelor de către toţi elevii.