”România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” de Bogdan Murgescu

Declaraţia autorului:
Mulţi dintre noi ne-am întrebat adesea: De ce - economic - suntem unde suntem?
Răspunsurile pe care le auzim sunt diverse, fie fataliste („aşa ne-a fost sortit"), fie axate pe blamarea unora sau altora dintre guvernanţii de azi sau de ieri. Departe de mine intenţia de a-i exonera pe politicieni. Au răspunderile lor, şi vor fi judecaţi, fie şi numai de „tribunalul istoriei". Totuşi, explicaţia nu se reduce doar la acest nivel. Este o constatare de bun-simţ că România a fost de destul de multă vreme sensibil mai puţin prosperă decât majoritatea celorlalte ţări europene. De aceea, pornind de la ideea că înţelegerea corectă a situaţiei noastre de azi trebuie să aibă adîncime istorică şi o dimensiune comparatistă, am reconstituit felul în care decalajele economice s-au acumulat în diversele perioade istorice scurse de la 1500 încoace, şi am analizat cum s-au dezvoltat un grup de 3 ţări care acum 5 secole erau cam la fel de puţin dezvoltate ca şi teritoriile româneşti: Danemarca, Irlanda şi Serbia. Aceste experienţe istorice ne arată atît greşelile pe care ar fi bine să le evităm, cât şi unele dintre căile prin care o ţară poate să depăşească subdezvoltarea şi să intre în clubul select al ţărilor prospere.

Studiul profesorului Bogdan Murgescu arată că elitele româneşti nu au sesizat momentele istorice în care ar fi putut propulsa societatea la nivelul de trai din Europa Occidentală

De la constituirea statului modern, două întrebări revin obsedant în societatea românească.

Prima: De ce România nu reuşeşte să recupereze decalajele economice faţă de Occident?

A doua: Care sunt cauzele acestei rămâneri în urmă? Profesorul universitar Bogdan Murgescu, 47 de ani, este unul dintre cercetătorii care s-au încumetat să ofere răspunsuri acestor întrebări. În cea mai recentă carte a sa „România şi Europa.
Acumularea decalajelor economice (1500 - 2010)", profesorul Murgescu analizează comparativ evoluţiile economice din ultimii 500 de ani.
Concluzia? România nu a reuşit în această jumătate de mileniu nicio străpungere.

Ne-am dezvoltat, dar ceilalţi au mers întotdeauna mai repede. Egoismul elitelor, proasta funcţionare a instituţiilor statului şi incapacitatea de a beneficia de resursele umane sunt cauzele acestei situaţii, spune Bogdan Murgescu.

Ovidiu Nahoi: Ce s-a întâmplat în Ţările Române în ultimii 500 de ani? A fost o rămânere în urmă sau o recuperare a decalajelor faţă de Occident?

Bogdan Murgescu: A fost o creştere a decalajelor, specifică nu numai pentru teritoriul românesc. Accelerarea creşterii economice a dus la creşterea disparităţilor, unii au ţinut mai bine pasul, alţii au rămas în urmă.

Ion M.Ioniţă.: Cine au fost promotorii acestei dezvoltări economice?
La început, Italia. Apoi Provinciile Unite - Olanda, Anglia, după aceea Belgia, Elveţia, Germania, Franţa, în general Europa Apuseană. Danemarca vine şi ea mai târziu.

I.M.I.:A fost vreun moment în care Ţările Române să fie la nivelul Europei Occidentale?

Nu, în perioada pe care o studiez eu, adică în ultimii 500 de ani. Deja la 1500 era un decalaj între ţările mai dezvoltate din Europa şi Ţările Române, includ şi Transilvania aici. Sunt diferenţe chiar în interiorul Transilvaniei. Sudul săsesc era mult mai dezvoltat decât Maramureşul sau decât Secuimea.

O.N.: Când am fost la un nivel de dezvoltare economică echivalent cu nivelul celor mai dezvoltate state europene?

Până pe la anul 1000. Pentru că Europa era foarte rămasă în urmă. Până pe la anul 1200, decalajul era Nord-Sud, sudul era mai dezvoltat.
Lucrurile se schimbă în perioada de la 1000 la 1300, când se ridică puternic Valea Rinului, Ţările de Jos, Nordul Franţei, colţul de sud-est al Angliei, cu Londra.

I.M.I.: Sub influenţa cărui eveniment au loc aceste schimbări?

Este vorba de anumite progrese agricole care au permis să fie hrăniţi mai mulţi oameni şi au permis ca o parte mai mare din populaţie să se poată ocupa cu altceva decât cu agricultura, cum ar fi meşteşugurile, comerţul. Dar în această perioadă, Europa abia îşi recuperează rămânerile în urmă pe care le avea faţă de lumea arabo-musulmană sau faţă de China sau de India. Este această ridicare a Occidentului cu care nici Nordul Europei nu ţine pasul, la început.

I.M.I.: Noile tehnologii agricole nu au fost disponibile şi în părţile noastre?

 Ba da, în zona săsească. Dar de acolo nu au mai fost difuzate. O tehnologie nu se difuzează singură, iar societatea săsească a fost destul de închisă.

O.N.: Ce se întâmplă în era industrială?

La nivel mondial se accelerează foarte mult dezvoltarea. Industrializarea se petrece la nivelul Europei cu foarte mari distanţe în timp. Nici măcar toată Anglia nu participă la prima revoluţie industrială, pe la 1760, când încep să se mişte lucrurile. În alte părţi ale Europei intrarea maşinilor cu aburi în folosinţă se face după 1850. Sunt rămâneri în urmă considerabile, ceea ce însemnă şi o creştere a decalajelor economice.

O.N.: Modernizarea, cu scopul reducerii decalajelor faţă de Occident, începe la noi pe la jumătatea secolului al XIX-lea. În ce măsură am reuşit?

În esenţă, nu am reuşit, din mai multe motive. Unul ar fi că cei din Occident nu au stat pe loc. Au fost şi constrângeri care ţineau de structura socială care s-a creat în Principatele Unite şi apoi în vechiul Regat. Structura socială era foarte polarizată. Reforma agrară pe care a făcut-o Cuza întâmpinând o rezistenţă uriaşă, a fost insuficientă. Apoi, societatea s-a polarizat tot mai mult, mai ales în mediul rural, unde trăia 80% din populaţie. Ţăranii au fost lăsaţi să se pauperizeze, au fost lăsaţi analfabeţi până relativ târziu, statului i-a păsat foarte puţin de ei, până la Spiru Haret.

I.M.I.: Noi avem o răscoală ţărănească în 1907, la începutul secolului XX!

O anchetă făcută în 1905-1906 arăta cât de explozivă era situaţia în mediul rural. Sărăcie, lipsa asistenţei sanitare, analfabetismul făceau imposibilă înnoirea tehnicilor productive de bază.

I.M.I.: A învăţat ceva clasa politică în acel moment de ruptură?

O parte da, dar era deja foarte târziu. Au încercat diverse paleative, dar în realitate s-au pierdut şansele. Trebuia ridicată o parte a ţărănimii, trebuiau clădite loturi econimic viabile orientate nu spre subzistenţă, ci spre piaţă. Danemarca reuşise asta cu vreo 100 de ani înainte. Danemarca a avut o ţărănime foarte oprimată în secolele XVII şi XVIII, cu foarte mari probleme. Apoi, pe la 1780-1800, au avut un set de reforme agrare remarcabil de deştept făcute. Aceste reforme le-au permis să prindă, ulterior, mai multe trenuri ale dezvoltării.

O.N.: Dar în perioada 1945-1989, România a recuperat din decalajele faţă de Occident?

De obicei se ia spre comparaţie anul 1947 sau 1950. Dacă socotim perioada 1950-1980, atunci da, România a mai recuperat. Dar căderea din anii '80 a dat înapoi ceea ce se câştigase. Am ajuns la fel de jalnici faţă de restul Europei cum eram în anii '50. În 1989, România se găsea chiar mai jos decât în 1938, faţă de media europeană. Deci, per total, nu s-a recuperat nimic în anii industrializării comuniste. Dar şi în 1938, faţă de 1913, România a pierdut mult!

I.M.I.: De ce 1913?

Să zicem că 1913 a fost cel mai bun moment al României din secolul XX, din punct de vedere statistic. Dar în societatea românească erau deja mai multe bombe cu ceas. Era o bombă socială, era criza de creştere extensivă a agriculturii, erau probleme cu şeptelul. Creşterea începea să se blocheze.

I.M.I.: A avut România şansa de a cunoaşte dezvoltarea bazată pe petrol, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu statele producătoare de ţiţei?

Am avut această şansă, dar am irosit-o în interbelic. O şansă ca veniturile petroliere să rezolve toate problemele statistice - nu, pentru că populaţia era prea mare.

"Ţăranii au fost lăsaţi să se pauperizeze, au fost lăsaţi analfabeţi până relativ târziu."
 „În ce ne priveşte, recuperarea nu va fi simplă şi nici de pe o zi pe alta“
Revanşa Orientului?

Există o carte fascinantă „ReOrient", a lui Andre Gunder Frank. El susţine că supremaţia Occidentului e o perioadă scurtă a istoriei şi că în secolul XXI ne întoarcem la supremaţia Orientului.

Sigur, există semne de întrebare dacă ratele de creştere ale Chinei sunt sustenabile. Dar dacă tendinţele actuale se menţin, există şanse ca peste 50 de ani Europa să fie o regiune mediu dezvoltată, în timp ce altele o vor lua în faţă. Europa trebuie să se mişte şi ea mai repede.

Perioada interbelică a fost nefericită

O.N.: Spuneţi că decalajele dintre România şi Occident au crescut în perioada 1913-1938, în loc să scadă. De ce?

 Interbelicul a fost, în general, o perioadă economică nefericită. Decalajele au crescut, mai întâi din cauza Primului Război Mondial, apoi din cauza scăderii producţiei agricole imediat după război. Au mai fost şi alte greşeli economice care au făcut ca, în termeni relativi, nu absoluţi, să fim mai jos la sfârşitul perioadei interbelice. Politica „Prin noi înşine" a fost o mostră de inadecvare. În primul rând pentru că a  fost menită să servească intereselor unui grup mic. România nu avea capital autohton suficient şi a insecurizat şi capitalul străin.

I.M.I.: Cum au fost politicile anticriză din timpul Marii Depresii din 1929-1933?

Nu au fost fundamental greşite, dar marjele de manevră s-au micşorat foarte mult. Eu cred că marea greşeală a fost că nu s-a decis să se diminueze radical exporturile în condiţiile de piaţă prăbuşită. Sigur, erau şi constrângerile financiare, a fost şi ghinionul că ţărăniştii au venit la putere mult prea târziu. Ei erau poziţionaţi corect faţă de conjunctura mondială. Au venit la putere în 1928, au făcut stabilizarea monetară din 1929 şi după aceea a izbucnit criza.

O.N.: Ce au însemnat curbele de sacrificiu, sunt similare cu tăierile de salarii şi pensii de azi?

Într-o măsură. Erau reduceri salariale pe perioade determinate, au fost trei curbe, în procente mai mici decât acum. Nu uitaţi însă că
sistemul bugetar era mult mai mic la scara întregii societăţi.

I.M.I.: Era statul mai bine structurat?

Nu neapărat. Oferea mai puţin oamenilor. Nu uitaţi că la ţară, în afară de învăţător şi de jandarm, nu oferea mare lucru. 

O.N.: Cum era sistemul de pensii?

Exista numai pentru cei care lucrau în sistemul de stat şi care cotizau la casele de asigurări. Cotizanţi erau mai puţin de un milion, în toată societatea. Deci, numărul pensionarilor era mult mai mic. O mare parte a orăşenilor nu era acoperită, cei din micul comerţ sau meşteşugarii, de exemplu. Erau acoperiţi funcţionarii de stat, CFR-ul, Poşta...

I.M.I.: Şi marile uzine din epocă?

Unele da, altele nu. Depindea de patron, de nivelul de organizare a forţei de muncă. Lucrurile puteau să difere.

"Politica «Prin noi înşine» a fost o mostră de inadecvare."

Testul Adevărului:Reţeta succesului

1 Experienţa Irlandei. Cazul Irlandei e interesant. Ei şi-au compromis primii 14 ani de la aderarea la UE prin politici financiare iresponsabile. Aici, să zicem că ne asemănăm. Abia din 1987 au reuşit stabilizarea, cu o largă susţinere politică pentru măsuri de austeritate. A existat un pact social cu sindicatele, care aveau dreptul să vadă de unde se fac exact tăierile de bani. Dincolo de acest exemplu rarisim de înţelepciune politică a fost şi perioada economică bună pe plan mondial. Dar şi ştiinţa de a atrage fondurile structurale exact în locurile unde guvernul nu avea bani de investiţii.

2 Opt ani de creştere.  În ce ne priveşte, recuperarea nu va fi simplă şi nu de pe o zi pe alta. Noi am recuperat parţial nişte decalaje în perioada 2000-2008. Am trecut de la 26% din media UE la 40, ceea ce e notabil. Nu suficient, dar oricum, în direcţia bună. Sigur, această creştere a fost foarte nesănătoasă în ultimii doi ani, iar aici există responsabilităţi politice.

3 Atuurile României. Pentru un număr de ani noi ne putem baza pe diferenţa dintre nivelurile medii ale salariilor, asta până ajungem cam la 50-60 la sută din media UE. Asta ne poate ajuta să atragm investiţii. După aceea va trebui să ne revedem mixul de activităţi. Ceea ce înseamnă să ne pregătim încă de pe acum şi să investim în resursa umană şi în infrastructură.

sursa 
http://www.adevarul.ro/